|
Scurtă descriere CETATEA DE LA GIURGIU
Se credea ca cetatea Giurgiu a fost ridicata în secolul XIV de catre genovezi, la unul dintre principalele vaduri ale Dunarii de Jos. Asertiunea se baza pe supozitia ca numele ar fi fost un derivat de la San Giorgio, patron al Genovei (A. T. Laurian, Istriana..., p. 67; B. P. Hasdeu, San Giorgio si Calafato, în "Columna lui Traian", I ,nr. 57, 1870; N. Balcescu, Istoria românilor supt Mihai Voda Viteazul, în "Opere", vol. II, Bucuresti, 1953, p. 122; C. Bolliac, Memoires pour servir a l'histoire de la Roumanie (Provinces Danubiennes), Paris, 1856, p. 23.). S-a stabilit ulterior ca afirmatia era nefondata, iar N. A. Constantinescu (N. A. Constantinescu, Cetatea Giurgiu - originile si trecutul ei, extras din AAR, seria II, tom XXXVIII « Memoriile sectiunii istorice », Bucuresti, 1916.) a propus derivarea numelui de la "un întemeietor de sat cu numele de Jurj, Giurge sau Giurgiu" (ibidem, p. 486 si urm.).
Datarea exacta a cetatii Giurgiu este imposibila, dar acum putem presupune ca efortul constructiv s-a desfasurat înainte de anul 1388, intervalul 1388-1389 fiind cel la care turcii otomani cuceresc teritoriile sud-dunarene. Tocmai de aceea este greu sa ne imaginam desfasurarea unei activitati tactice de o asemenea amploare la curând trasata frontiera cu Imperiul Otoman, sau înainte de 1396, când în cunoscutul Itinerariu de la Bruges (« Calatori straini...», vol. I, Bucuresti, 1968), datat de Maria Holban în intervalul 1380-1390 si nu mult înainte de 1396, este mentionata localitatea Rossy vel Jargo, care ar îndreptati presupunerea ca cel târziu la data redactarii exista la vadul de trecere peste Dunare cel putin o localitate numita Jargo. N. Iorga (N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei si Cetatii Albe, Bucuresti, 1899-1900, p. 64.), bazându-se pe compilatia de cronici otomane a lui Leunclavius (J. Leunclavius, Historiae Musulmanae Turcorum de monumentis ipsorum excriptae libri XVIII, Frankfurt, 1591, col. 268.), care enumera localitatile cucerite de Ali Pasa în campania 1388-89, a conchis ca prin Jurcova ar trebui sa întelegem Giurgiu, lucru care de altfel ramâne a fi probat. De asemenea, în Codex Latinus Parisinus MSS 7239, redactat cu probabilitate în secolul al XV-lea, apare în dreptul Giurgiului fortificatia Zorio, cu mentiunea luogo deserto (loc pustiu), ceea ce nu poate însemna altceva decât ca cetatea existenta fusese probabil distrusa – partial – în urma invaziei turcesti din 1394, când stim din diploma data lui Ioan Maroth în 1404 de Sigismund (Hurmuzaki, 1-2, pp. 430-432) ca a fost cucerita de altfel si cetatea Turnu. Codex Latinus Parisinus nu este insa o sursa directa. Avem asadar doua datari posibile: între 1386 (data venirii la domnie a lui Mircea cel Batrân) si 1388, sau, în cazul în care admitem ca noua situatie politica de dupa 1388-89 impunea fortificarea granitei sudice, între 1389 si cel târziu 1396 (acceptând informatia din C.L.P. MSS 7239), data care ar putea fi decalata cu doi ani in cazul in care informatiile noastre cu privire la conflictele de granita ar fi complete. Astfel, am putea spune ca inainte 1394 sau între aceasta ultima data si 1396 nu a mai avut loc nici-un alt eveniment în care cetatea Giurgiului sa fi fost avariata pâna la stadiul inutilizabil. Poate ca prima datare corespunde realitatii, deoarece domnii Tarii Românesti nu puteau ignora avansarea turcilor la sudul Dunarii. Tocmai de aceea Vladislav Vlaicu, profitând de destramarea taratului lui Alexandru, a luat în stapânire Vidinul si Nicopolea, Dan a luat Silistra, iar Mircea cel Batrân a cucerit Chilia. Aceste fapte graiesc de la sine în ceea ce priveste atentia de care se bucura pe toata aceasta perioada frontiera dunareana. Odata cu retrasarea granitelor balcanice si reorganizarea de catre Mircea cel Batrân a sistemului defensiv la sfârsitul secolului XIV, în insula de la vadul Giurgiului a fost ridicata o fortificatie care corespundea cerintelor defensive ale Tarii Romanesti. De asemenea ar trebui sa amintim ca N. A. Constantinescu (N. A. Constantinescu , op.cit.) a presupus, pe baza cercetarilor efectuate în situl din insula Giurgiului, ca Vladislav Vlaicu ar fi construit aici o fortificatie de lemn si pamânt. Cercetarile lui Dan Capatâna (Dan Capatîna, Cercetari arheologice la cetatea medievala de la Giurgiu, SMIM, nr. 16, 1983.), dovedesc ca aici exista la data aceea o fortificatie de piatra din "epoca primilor Basarabi" sau de la sfârsitul secolului XIII, afirmatia este nesigura. S-ar putea discuta o asemenea posibilitate în masura în care mai sus mentionata fortificatie s-ar fi aflat într-o stare avansata de degradare, lucru deloc improbabil, ori daca acceptam ca aceste lucrari nu faceau altceva decât sa sporeasca capacitatea defensiva a fortificatiei de piatra existente. Daca exista, cetatea Giurgiu a fost distrusa în campania otomana din 1388-1389 împotriva lui Sisiman si Ivanco, si cu siguranta în 1394. Cu toate acestea, la 1403 (Hurmuzaki-Densusianu, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I, partea 2, Bucuresti, 1890, doc. nr. DCLII, p. 824.) cetatea era functionala, putându-se astfel presupune ca în intervalul 1396-1403 cetatea din insula a fost reparata. Nu avem însa suficiente date ca sa ne pronuntam cu exactitate asupra lucrarilor întreprinse.
Cucerirea Tarii Românesti de catre Mehmed I în 1420 a însemnat fara îndoiala si pierderea Giurgiului. În ofensiva sultanului Mehmed I Celebi impotriva Tarii Românesti (1420) este cucerita si cetatea Giurgiului, pe care, conform cronicarului turc Sukrullah (Sukrullah, Behadjet-ut tevarih, în « Cronici turcesti... », vol. I, ed. Academiei R. S. R., Bucuresti, 1966, p. 32.), Mehmet o va repara. În 1427, Dan II împreuna cu Pippo Spano (Filippo dei Scolari), comite de Timisoara si în 1424 ban de Severin, îl alunga pe supusul Portii din scaunul Tarii Românesti (Radu II Praznaglava) si ocupa Giurgiu. Lucrari de restaurare a cetatii s-au efectuat si dupa campania din 1427, din initiativa lui Sigismund (N. Istvanfy, Regni Hungarici Historia post obitum gloriosissimi Matthiae Corvini Regis ..., Koln, 1622, p. 676.), însa foarte probabil cu cheltuiala domnului Tarii Românesti. Mehmed Nesri (Mehmed Nesri, Djihannuma Tarih-i al-i Osman, în « Cronici turcesti... », Bucuresti, 1966, p. 116.) semnaleaza si el unele refaceri petrecute dupa 1438, dar acestea nu pot fi constatate in situ. Cel mai probabil la moartea lui Dan II (1431) turcii iau din nou Giurgiul. Cert este însa ca în 1438 armata condusa de Murad II, careia sunt obligati sa i se alature Vlad Dracul si cneazul sîrb Djurdj Brankovici, se retrage la sudul Dunarii pe la vadul de la Giurgiu dupa atacul împotriva Banatului si Transilvaniei. Este mai usor de presupus ca cetatea se afla în mâinile turcilor, cunoscut fiind interesul pe care acestia îl manifestau pentru fortificatiile dunarene, decât a crede ca Vlad Dracul reusise sa-si conserve în conditiile atârnarii Tarii Românesti de Poarta un asemenea avantaj tactic.
În încercarea de a-l elibera pe Ladislau VI, captiv dupa batalia de la Varna (10 noiembrie 1444) undeva pe cursul inferior al Dunarii, flota cruciata condusa de Walerand de Wavrin si de cardinalul de San Angelo, Francesco Condolmieri, pleaca în martie 1445 de la Constantinopol spre Dunare. Sfatuiti de Iancu de Hunedoara sa-i antreneze în aceasta campanie si pe Vlad Dracul si pe Daud Celebi, "pretendent la tronul suzeranului sau", încep în 16 august ofensiva. La data de 30 august flota ajunge la Giurgiu, dupa ce cu o zi în urma cucerisera Turtucaia. În prima decada a lunii septembrie cetatea este ocupata si cedata, conform întelegerii avute, domnului Tarii Românesti. În ceea ce priveste lucrarile de restaurare efectuate dupa luarea de catre cruciati a cetatii în 1445, cunoastem din scrisoarea lui Vlad Dracul din acelasi an catre pârgarii din Brasov, ca acesta cere mesteri pentru refacerea lemnariei arse (Ioan Bogdan, Relatiile Tarii Românesti cu Brasovul si cu Tara Ungureasca în sec. XV-XVI, vol. I (1413- 1508), Bucuresti, 1905, doc. nr. LV, p. 80.), iar lucrarile nu au fost extinse, deoarece cronica ne relateaza amploarea pagubelor produse la asediu.
Pana in 1449, Giurgiu trece iarasi în mâinile turcilor, pentru ca la aceasta data constatam ca cetatea era sediul beglerbegului Rumeliei. Pentru aceasta perioada Orudj Bin Adil (Orudj Bin Adil, Tevarih-i al-i Osman, în “Cronici turcesti...”, p.58.) si Hagi Lutfi-pasa (Hagi Lutfi-pasa bin Abd-el-Muin, Tevarih-i al-i Osman, în “Cronici turcesti...”, p.243.) consemneaza la rândul lor efectuarea unor lucrari. Vlad Tepes va arde târgul si cetatea Giurgiu în campania cu veleitati de cruciada din iarna dintre anii 1461-1462, pentru ca fortificatia sa fie apoi recucerita si ambitioasele planuri ale voievodului zadarnicite de contraofensiva lansata în vara anului 1462 de catre Mehmed II, aducandu-l cu aceasta ocazie la domnie pe Radu cel Frumos.
La 6 iunie 1574 Lescalopier va trece prin vadul de la Giurgiu si va consemna ca "în apa se afla un turn patrat si ruina unei fortareti vechi" (P. I. Cernovodeanu, op.cit., pp. 440-441, turnul pare a fi unul dintre cele amintite de Wavrin.) motiv pentru care înclinam a crede ca turcii construisera pâna la aceasta data o fortificatie de pamânt si lemn.
Dupa aproape un secol si jumatate de stapânire otomana este rândul lui Mihai Viteazul sa încerce redobândirea cetatii, astfel ca în 15 noiembrie 1594 acesta arde târgul Giurgiului, dar nu reuseste sa ocupe cetatea strasnic întarita între timp de catre turci. În octombrie 1595 Sigismund Bathory, împreuna cu Silvio Piccolomini, trimisul ducelui Toscanei, asediaza si reusesc sa frânga rezistenta garnizoanei de la Giurgiu. În 1597 turcii sunt iarasi cei ce stapânesc cetatea. Piccolomini (1595) spune ca cetatea se afla în stare buna, probabil în urma unor reparatii executate ori în intervalul 1574-1594, ori chiar în perioada dintre deschiderea ostilitatilor între Poarta si Mihai. În cazul în care acceptam ca Lescalopier a mentionat implicit aceste incinte adaugate de turci putem sa stabilim anul 1574 drept terminus ante quem.
Cronicarul ardelean Iacobinus (Ioannes Iacobinus, Rerum in Transylvania a Sigismundo Battorio Principe Anno 1595 Gestorum Naratio, Frankfurt, 1603, p. 244) observa ca cetatea nu era întarita alla moderna, referindu-se cu siguranta la faptul ca pâna la aceasta data nu se construise o fortareata de tipul bastionar, lucrarile rezumându-se la largirea vechii cetati pâna la acoperirea întregii suprafete a ostrovului. Pentru a remedia acest neajuns Mehmet-pasa va primi ordin sa refortifice Giurgiul, iar dintr-un document din data de 26.XI.1600 (Hurmuzaki, Documente..., vol. IV2, Bucuresti, 1884, p. 33, nr. XXVI, din 26.XI.1600.) aflam ca pentru a controla Tara Româneasca se edificase începând cu 1599 o fortareata în care putea intra o garnizoana de 10.000 de oameni. Cifra este în mod evident exagerata, dar este în acelasi timp lamuritoare în ceea ce priveste întinderea noii fortificatii, daca tinem cont de faptul ca Wavrin (1445) mentiona ca la Giurgiu nu incapeau decat 300 de oameni. Având în vedere intervalul de numai un an în care a fost construita, fortificatia lui Mehmet-pasa trebuie sa fi fost din lemn si pamânt.
Urmatoarea si ultima încercare româneasca de a intra în stapânirea Giurgiului se petrece în timpul domniei lui Mihnea III, care, dupa înfrângerea pasei de Silistra, Gian Arslan, la 15 septembrie 1659, asediaza si cucereste cetatea Giurgiu. La începutul lunii octombrie expeditia de pedepsire trece pe la Rusciuc Dunarea si ocupa cetatea. Asediul început de voievod dura de mai mult de o luna. La 23 noiembrie 1659, a primit vestea înfrângerii suferite de aliatii sai Constantin Serban al Moldovei si Gheorghe II Rakoczi, voievodul Ardealului, retragandu-se in interiorul tarii.
prezentarea si fotografiile de Valentin Salageanu
Descrierea traselului care poate fi folosit pentru a ajunge la obiectiv
Vizualizati Monumente judetul Giurgiu pe o harta mai mare
|